file de istorie povestite

Într-o seară tăcută de primăvară, pe drumurile prăfuite ale unei țări încă necunoscute, un tânăr ofițer străin își găsea adăpost într-o casă țărănească modestă. Nu purta încă o coroană, nici un nume care să atragă atenția; era doar un călător obosit, venit de departe, în întâmpinarea unui destin pe care nu îl alesese pe deplin, dar pe care urma să îl îmbrățișeze.
Gazdele, oameni simpli, cu mâini asprite de muncă și priviri temătoare, i-au pus înainte singura lor bogăție: o mămăligă fierbinte, galbenă ca aurul, aburindă în lumina slabă a opaițului. Pentru ei, era hrana de fiecare zi; pentru străin, o taină. Privind textura fină și culoarea caldă, a crezut că are în față un desert rar, o budincă nobilă, pregătită cu grijă pentru un oaspete de seamă.
A gustat. Și gustul l-a surprins prin simplitatea lui deplină, prin liniștea pe care o purta. După ce a mâncat cu poftă, a întrebat cum se numește această mâncare „de aur”. Răspunsul l-a făcut să tacă o clipă: era doar făină de porumb fiartă, hrana țăranului sărac, a celui care adesea nu cunoștea pâinea.
În acea tăcere s-a născut o legătură nevăzută. Nu dezamăgire, nu mirare, ci respect. Poate chiar o înțelegere. Străinul a plecat mai departe, dar mămăliga i-a rămas în memorie ca un simbol al pământului care îl primea.
Anii au trecut, iar ofițerul a devenit Rege. A domnit îndelung, cu rigoare și sobrietate, dar „budinca de aur” nu a dispărut din viața lui. Se spune că, în sălile fastuoase ale Castelului Peleș, printre argintărie și pahare de cristal, Carol I cerea uneori mămăligă cu brânză și ou. Nu din capriciu, ci din aducere-aminte.
Pentru el, mămăliga nu mai era doar hrană. Era amintirea primei nopți românești, a simplității și a legământului tăcut dintre un Rege și poporul său.